REINTALNIREA CU DAVILA

 

Prin anii ’80 apasam pe pedala notelor mari sperand ca ma vor lasa ai mei duminica sa ma duc la teatru. Purtam si cravat desi nu imi suradea idea. Si era o sarbatoare in fiecare duminica seara cand avandu-le la brat pe Stela si Roxana, iubirile mele (!!!) din anii de liceu ne repezeam in Sala Mare asteptand cu sufletul la gura ridicarea cortinei. Era momentul care ne elibera saptamanal “fluturii din stomac”. Si asa am descoperit si repertoriul si scena si actorii de la Teatrul Davilla. Putin mai tarziu ne-am si urcat pe scena ca amatori si ne-am si indragostit de cativa actori: Mihaela, Ion, Angela, Wilhelmnina…

IMG_35801

Asa ca de data asta cand am poposit in Pitesti mai multe zile m-am decis sa ma reintalnesc cu Davila. Iar optiunea, sugerata inspirit de un amic pe care-l admir, a fost „Leonce şi Lena”, proaspăta premieră a Teatrului „Al. Davila” Piteşti.

Leonce și Lena a fost scrisa de Georg Büchner si este de fapt o satiră învăluit în umor. A fost scrisă în primăvara anului 1836 pentru un sponsorizat de Editura Cotta din Stuttgart. Büchner a ratat termenul limită de depunere și scriptul a fost returnat autorului necitit. Premiera a avut loc aproape 60 de ani mai târziu, la 31 mai 1895, într-un spectacol în aer liber. Leonce – un prinţ candid, visător şi plictisit… Ingenua Lena – o prinţesă răsfăţată, uşor derutată. Tinerii cu sânge albastru fug de acasă pentru a scăpa de căsătoria aranjată dintre cei doi. Eroii poveştii decid în mod separat să scape de acest aranjament. Totuşi, nu reuşesc să fugă unul de celălalt; se întâlnesc întâmplător fără să se recunoască şi se îndrăgostesc. Cei doi decid să le joace o farsă părinţilor şi se întorc în regat pentru a-şi uni destinele. Costumaţi în ei înşişi, realizează că, de fapt, soarta le-a luat-o înainte şi că au îndeplinit chiar dorinţa părinţilor lor.

32

Si dupa doua ore am iesit din sala cu am amestec de DA si NU

IMG_3582

DA pentru ca am redescoperit, dupa atati ani, ca pe scena pitesteana pasiunea, dragostea de joc si sufletul pus in fiecare vorba rostita pe scena inca exista si mana de actori pe care i-am vazut duminica m-au facut sa aplaud cu sufletul. Vasile Pieca, Dan Andrei, Ramona Olteanu, Gabriel Gheorghe, Mirela Dinu, Mirela Popescu, Adrian Duţă, Puiu Mărgescu, Tudoriţa Popescu, Cristina Caragea şi Marius Pieca au reusit pentru aproape doua ore sa ma faca ma gandesc serios ca destinul exista dar nu in varianta cu o singura usa de acces.

DA pentru ca, de multe ori rostirea din monologurile actorilor ma ducea cu gandul la ceva jocuri shakespeariene neduse din pacate de script pana la capat. S-a creat insa duminica iluzia  personajelor care se joacă şi, ca nişte copii neastâmpăraţi, îşi strică jucăriile fatal sortite, pentru a-şi găsi propria libertate.

DA pentru ca scriptul, putin cam alambicat pentru o duminica seara, era adus la viata de o mana de actori cu har care jucau si se jucau pentru o sala insetata de actul in sine. Cu ochii la scena si la derularea putin cam dezlanata a intrigii uitai ca a trebuit sa stai cu hainele in brate pentru ca teatrul nu are garderoba, ca decorul saracut, asa ca de serbare de sfarsit de an, iti aduce aminte ca teatrul primeste inca bani de la bugetul local.

NU pentru ca nu am inteles optiunea echipei pentru piesa lui Buchner, in afara poate de faptul ca s-a mai jucat in tara si a primit cronici bune de la “specialist”. Stau si ma intreb daca in fata invaziei de prost gust de pe micul ecran si de pe screen-ul calculatoarelor nu ar fi fost mai inspirat sa aduci pe scena pitesteana un text curat, simplu, direct care sa umple sala, sa te faca sa razi sau sa gandesti si sa puna in valoare mai bine actorii. Poti sa te joci de-a filozofia teatrala cand ai sala plina si publicul se aseaza cuminte la coada la bilete. Altfel risti, cum s-a intamplat duminica, sa ai “obositi de actul teatral” care sa se ridici si se plece in mijlocul replicii.

NU pentru ca regizorul a ales sa limpezeasca complicate replica cu glume, costume si recuzita a secolului XXI. Nu cred ca era nevoie sa arati ca idea intrigii este actuala aducand o drona pe scena, a carei prezenta nici acum nu am inteles-o pe deplin. Franturile de muzica rock, insertiile de atitudine ale unora dintre personaje si costumele penduland intre classic si haute-couture nu m-au convins. Poate singura clipa care a smuls un zambet de la subsemnatul a fost aducera obsesiei “selfie” in jungle povestii.

NU pentru ca desi finalul a fost inspirat si ar fi putut ridica, de unul singur, sala in picioare, cu actorii ca niste stalpi sprijinind teatrul si lumea in care traim, asezarea lor pe cutii de carton a prabusit iluzia asa cum se naruieste imaginea lui Mos Craciun cand un copil neastamparat jucandu-se prea mult cu barba lui ramane cu ea in mana.

 

~ by leonard69 on December 22, 2015.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: